Bine ai venit, visitor! [ Inregistrare | Autentificarerss

Bacifere/Zmeura

Zmeura

 

Este un arbust fructifer important pentru cultura din grădina casei şi plantaţiile comerciale.
Încă din Antichitate, fructelor lui li se atribuiau proprietăţi medicinale, iar ultimele cercetări scot la iveală efectul anticancerigen şi antioxidant al acestora.

Zmeurul asigură producţii ridicate, nivelul acestora variind cu soiul şi cu condiţiile de cultură, de la 2-3 t/ha până la 7-8 t/ha. Preţul de valorificare este destul de avantajos.

Perioada de coacere a zmeurului cultivat se eşalonează pe circa 1 lună şi jumătate, de la mijlocul lunii iunie până la sfârşitul lunii iulie, devansând astfel perioada de coacere a celui de pădure (de regulă luna august). Dacă se cultivă soiuri remontante, se obţine un sezon întreg de coacere, respectiv în lunile august – septembrie.

Spre deosebire de zmeura sălbatică care, datorită perisabilităţii excesive, este destinată exclusiv prelucrării, zmeura de cultură, recoltată într-un stadiu mai timpuriu şi în ambalaje corespunzătoare, se poate valorifica în stare proaspătă şi, în consecinţă, la preţuri mai ridicate. De asemenea, este ideală pentru congelare.

Zmeurul se poate cultiva de la câmpie până în zona submontană, cu condiţia să se evite zonele cu temperaturi foarte scăzute şi vânturi puternice care pot afecta culturile, ducând chiar la compromiterea producţiei.

 

Zmeurul creşte şi rodeşte slab şi are o durată de viaţă mai scurtă pe solurile sărace, foarte grele şi reci sau soluri uscate şi bogate în calcar, pe solurile nisipoase, pietroase şi cu drenaj exagerat. Are nevoie de multă lumină, de aceea în zona colinară şi premontană trebuie alese expoziţiile nordice şi nord-estice.

Faţă de factorul apă, zmeurul este, de asemenea, exigent, acesta crescând bine în zonele cu 70-80 cm precipitaţii anuale, distribuite cât mai uniform în perioada de vegetaţie. Umiditatea atmosferică scăzută produce ofilirea şi uscarea florilor.

Principalele elemente tehnologice ale culturii zmeurului constau în următoarele:

-         plantaţia de zmeur se realizează în rânduri simple orientate pe direcţia nord-sud pe terenurile plane şi pe curbele de nivel pe terenurile în pantă;

-         distanţa de plantare dintre rânduri poate fi de 2 până la 3 m, iar între plante pe rând de aproximativ 1 m;

-         în anul al 2-lea după înfiinţarea culturii se amplasează sistemul de susţinere a plantelor. Sistemul de susţinere cel mai răspândit este spalierul din stâlpi de beton sau lemn cu două cupluri de sârmă, montate la înălţimile de 0,7 m şi 1,2 m de la sol. Între sârme se pun distanţiere (juguri) din lemn de 30 cm şi respectiv 40 cm. Stâlpii se amplasează la distanţa de 8-10 m unul de celălalt;

-         întreţinerea solului se face prin lucrări repetate de 5-6 ori pe an cu cultivatorul şi freza. Începând cu anul al 2-lea se pot utiliza erbicidele preemergente şi postemergente selective;

-         la înfiinţarea plantaţiei se folosesc îngrăşăminte organice bine descompuse: 5-6 kg/groapă şi îngrăşăminte chimice: 30 g de superfosfat, 15 g de sare potasică şi 15 g de azotat de amoniu la fiecare groapă de plantare, prin amestecare cu pământul.

Sistemul radicular al zmeurului are o rădăcină principală numai la plantele obţinute din sămânţă care cu timpul moare, fiind înlocuită cu cele adventive. Rădăcinile pot forma pe toată lungimea lor muguri din care iau naştere numeroşi drajoni. Mugurii de pe rădăcini încep să apară în iunie-iulie, sub forma unor proeminenţe mici şi albicioase la început, care încep să crească rapid, se alungesc, apărând pe ele frunzuliţe modificate sub forma unor solzi şi către sfârşitul verii devin lăstari scurţi de 4-8 cm.

Zmeurul cere un climat umed şi răcoros, specific zonei nordice a climatului temperat-rece, cu veri scurte. Soiurile cultivate, spre deosebire de zmeurul sălbatic, sunt mai pretenţioase atât la climă şi sol cât şi la îngrijiri. În regiunile de deal cu umiditate suficientă reuşeşte bine pe versanţii sudic, sud-estici şi estici, iar în cele mai secetoase, pe versanţii nordici şi nord-estici.

Terenurile cu expoziţii, unde temperatura de vară nu-i prea ridicată, iar cea de iarnă nu-i prea coborată sunt cele prefetate. Timpul răcoros de toamnă lungă este foarte necesar pentru coacerea lăstarilor. Temperaturile coborâte ce survin toamna de timpuriu sunt defavorabile coacerii lemnului. În timpul coacerii fructelor, zmeurul are nevoie de o temperatura de 17-19 °C.

În privinţa umidităţii, zmeurul reuşeşte în regiunile cu 700 mm precipitaţii anuale, din care 175-200 mm să cadă în lunile mai-iunie. În afară de umiditatea din sol, zmeurul cere şi o bogată umiditate atmosferică. În localităţile cu umiditate insuficientă în sol şi atmosferă, zmeurul suferă dând producţii mici şi nearomate, din cauza uscării premature a lăstarilor.

Zmeurul este o plantă care iubeşte lumina, dând producţii maxime de fructe, dulci şi aromate când acesta este din abundenţă. Cultura zmeurului este posibilă şi în condiţii de semiumbră sau umbră, dar nu cu rezultate bune, căci lăstarii nu ajung la maturitate şi peste iarnă degeră, iar fructele nu sunt dulci şi aromate.

În locuri deschise cu vânturi puternice zmeurul suferă mai ales iarna, când din vârfurile tulpinilor, o parte din muguri sau chiar tulpini întregi, degeră.

Zmeurul vegetează în toate terenurile, chiar în cele sărace. Pentru o cultură rentabilă însă, zmeurul trebuie plantat într-un sol bogat, afânat, relativ umed dar nu rece, şi care nu e cuprins vara de secetă. În terenurile cu solurile compacte, unde chiar stagnează apa, zmeurul nu reuşeşte. De aceea în terenuri umede, plantaţiile de zmeur vor ocupa locurile ceva mai ridicate, unde pânza freatică ajunge până la cel mult 1 m de suprafaţa solului.

Pe terenurile uscate cultura zmeurului nu reuşeşte, întrucât lăstarii anuali se dezvoltă, tufa are vitalitate redusă şi producţia este mică şi de calitate inferioară.
Înmulţirea zmeurului

Pentru a produce material săditor necesar înfiinţării plantaţiilor de zmeur se folosesc mai multe procedee de înmulţire şi anume dracotajul, butăşirea, marcotajul şi despărţirea de plantă-mamă.

Astfel, soiurile din grupa zmeurului roşu comun şi a zmeurului american se înmulţesc uşor prin drajoni şi despărţirea tufelor. Soiurile provenite din zmeurul negru şi zmeurul purpuriu, se înmulţesc prin marcotaj şi butăşire.

Combaterea bolilor şi a dăunătorilor

Bolile

Rugina zmeurului: boala se recunoaşte după pustulele galbene-roşiatice la început, iar mai târziu negre, care apar pe faţa inferioară a frunzelor. Frunzele atacate puternic se usucă prematur. Boala se combate adunând frunzele atacate şi arzându-le. Dacă frunzele nu s-au strâns în momentul atacului, această lucrare trebui făcută obligatoriu toamna, când se şi distrug.

Uscarea lăstarilor de zmeur: ciuperca atacă lăstarii pe care apar prin lunile iulie-august pete albăstrui, care cu timpul se măresc din ce în ce mai mult. Ca urmare a atacului, vârfurilor se usucă, frunzele cad prematur, iar pe scoarţa lăstarilor apar răni adânci în urma cărora începe expofilieri. Combaterea constă în tăierea şi arderea tulpinilor atacate, stropirea cu zeamă bordelează 1,5% şi sterilizarea solului cu acetat de calciu.

Putregaiul cenuşiu: pe marginea frunzelor şi pe fructe apare un strat de putregai cenuşiu, pâslos, pufos, format din conidiofori aşezaţi compact. Fructele atacate se veştejesc, putrezesc şi îşi pierd din gust şi culoare. Boala este transmisă de la un fruct la altul. Pentru a opri răspândirea bolii se vor strânge şi distruge fructele atacate.
Dăunătorii:

Viermii zmeurului: Insectele adulte apar primăvara în lunile aprilie-mai, când atacă florile de cireş, prun. Mai târziu trec pe zmeur, rod frunzele tinere şi găuresc bobocii florali. Florile atacate avortează. Pe la jumătatea lunii mai, femelele depun în fiecare floare câte un ou. Larva ieşită din ou distruge fructul. Iernează ca pupă sau ca insectă adultă, la 5-10 cm adâncime în pământ.

Mijloacele principale de combatere sunt: săparea solului pe o rază de 50 cm în jurul tufei de zmeur, în timpul când larvele se transformă în pupe sau în timpul iernii, strângerea gândacilor prin scuturarea coardelor în repetate rânduri şi omorârea lor, adunarea fructelor atacate în coşuri care se acoperă cu o pânză deasă; adunarea larvelor care ies din fructe de pe fundul coşului, de unde se iau şi se distrug; stropirea plantaţiile începând de la dezmugurire şi repetând-o din 8 în 10 zile până la înflorirea cu insecticide de ingestie: Verde de Paris (0.15%), var (0.3%), fluorosilicatul de bariu (0.75%) sau prăfuirea cu DDT (5.5 %).

Molia zmeurului: Omizile atacă mugurii în perioada de umflare, înainte de deschidere, când pătrund în ei şi le mănâncă tot conţinutul rămânând doar solzii. Omizile care apar se hrănesc o vreme cu receptaculul florii apoi se retrag în cioturile bătrâne de zmeur, unde iernează. Ca mijlocul de combatere se execută tăiatul ramurilor bătrâne, primăvara până la umflarea mugurilor, apoi se stropesc plantele cu insecticide de contact: sulfat de anabazină (0.15 %), plus săpun (0.4%), sau var (1%).

Gărgăriţa zmeurului: Primăvara timpuriu, adulţii ies din locurile de iernare şi atacă părţile tinere ale zmeurului şi căpşunului cu muguri,frunze. Combaterea se face la fel ca la vierme.

Pe parcursul unei perioade de vegetaţie se aplică circa 5-6 tratamente de combatere a bolilor şi dăunătorilor şi un tratament în perioada repausului vegetativ;

Recoltarea fructelor se face periodic, la fiecare 2,3,4 zile, într-o cultură intervenindu-se în medie de circa 7-8 ori. Momentul de recoltare a zmeurii se alege în funcţie de destinaţia producţiei, distanţa de la plantaţie până la locul de valorificare, durata transportului.

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.